Lecția neașteptată pe care am învățat-o la Cake International

Ca artist, înveți constant. Înveți tehnică, înveți răbdare… dar cel mai greu de învățat rămâne lecția de a nu te bloca într-o singură perspectivă. Mai ales atunci când partea perfecționistă din tine îți șoptește că totul trebuie să fie impecabil.

Hai să vă povestesc.

Pentru tortul aniversar Saracino am pregătit mai multe plăcuțe din royal icing — mici imitații de gresie italiană, elegante, fine, perfecte. Sau cel puțin așa le vedeam eu, în clipa în care le-am împachetat cu grijă, în cutiuțe de plastic, într-o geantă prinsă bine de troller. Toate “comorile” mele dulci, inclusiv biscuiții de competiție, erau gata pentru drum.

Am ajuns la Birmingham cu ele intacte. M-am întâlnit cu prietena mea Ana în aeroport și am pornit împreună spre Cake International, traversând coridoare nesfârșite, urcând și coborând scări. Unul dintre holuri avea o mochetă groasă, moale — tipul acela în care îți intră călcâiul și, dacă ai ghinion, îți dă și cârcei la gambe. Fix în timp ce mă plângeam de asta, m-am împiedicat și am trântit geanta de pământ cu o boltă de zile mari.

Cu câțiva pași înainte de standul Saracino, tocmai distrusesem decorul pentru un etaj al tortului.

Am încremenit. Știam deja: plăcuțele erau praf. Biscuiții de competiție… fie ce-o fi, acolo sufeream doar eu. Dar plăcuțele făceau parte din proiectul Adelinei Baicu, un proiect la care lucraseră aproape 40 de artiști. În minte deja rula filmul dezastrului.

La stand am desfăcut cutiile una câte una. Plăcuțe crăpate în două-trei bucăți, altele în șapte-opt. M-a lovit un sentiment de neputință cum rar am simțit.

Eu mă învârteam ca o găină beată, propuneam soluții, încercam să salvez ce se putea, iar Ana, draga de ea, încerca să mă liniștească în timp ce mă urma dintr-un loc în altul, cutiile desfăcute.

A venit și Adelina. M-a îmbrățișat și, când i-am spus ce s-a întâmplat, a dat calm din mână:

— Lasă, că le rezolvăm.

Apoi au început să apară artiștii în modelaj. Se uitau la plăcuțe, admirau detaliile, iar faptul că erau rupte nu părea să îi deranjeze deloc. Când menționam asta, răspundeau cu entuziasm:

— O, dar sunt mai frumoase așa! Au caracter.

Atunci am înțeles.

Lecția era mai scurtă decât toată povestea: uneori, ce ți se pare un dezastru e, de fapt, o invitație să schimbi perspectiva.

Să nu te atașezi de perfecțiune. Să lucrezi cu ce ai. Să vezi frumusețea chiar și în bucăți rupte.

Cu gândul acesta am decorat etajul meu de tort cu bucurie.

Și, culmea, povestea întregului tort era chiar despre asta — personajele alunecau, se țineau de ce puteau să nu cadă, după ce tortul se răsturnase.

Când am lipit plăcuțele ca pe un puzzle, mi-am dat seama că, de fapt, ar fi arătat și mai bine dacă lăsam bucățile distanțate, exact cum le găsisem: parte din poveste.

Am învățat lecția asta de multe ori în viață, dar mereu o uit.

De data asta, a fost nevoie de un hop pe mochetă ca să-mi amintesc: unele întâmplări care par dezastruoase sunt, de fapt, momente-cheie pentru creșterea noastră.

Totul e să schimbăm un pic perspectiva și să avem încredere că totul va fi bine până la urmă.

Pun aici câteva fotografii și o filmare scurtă cu tortul extraordinar care a încântat toți vizitatorii standului Saracino.